luni, 17 septembrie 2012

I really did quit my job! M-aţi întrebat ce m-a supărat. Nu ştiu. Eu. Nu vreau să stau acasă, oricât de mult mi-ar lipsi când sunt departe, nu vreau să trec în fiecare zi pe lângă copiii care se joacă pe scările de la intrarea în bloc, să salut şi să fiu salutată, să văd cartierul din care n-a mai rămas nimic, casa în care mă simt şi nu mă simt acasă, dar în care mă simt singură, să aud cuţitul izbind fundul de lemn la fiecare cubuleţ de morcov, ceapă, ţelină, să vin în fiecare zi aici fără să scot un cuvânt tot drumul, să stau ascunsă şi nu prea în spatele biroului de secretară, să mă uit cu groază la telefon, doar-doar n-o suna, doar-doar nu va trebui să sun, să am mereu impresia că deranjez când intru cu actele la semnat, să fac nşpe mii de drumuri pentru tot atâtea semnături cărora nu le văd rostul, să nu ştiu cine ce schimb lucrează ... dicteu automat (sau dicton, nu mai ştiu). Poate dacă începeam întâi la dvs... N-o mai întâlneam pe R. La băieţi tot aş fi mers, indiferent unde aş fi început. Nu ştiu ce-o să spun mâine, la ora la care ar fi trebuit să plec. Mi-e groază că vor trece zilele şi în loc să mă bucur de ele, am să le pierd. ...

Niciun comentariu: