marți, 18 septembrie 2012

Prima zi acasă

Toată lumea mă întreabă dacă am ceva, dacă s-a întâmplat ceva, consideră că tb să fie ceva care să mă fi determinat să las armele jos şi să renunţ la un asemenea post. Aşa că, is there something wrong with me? 

[pauză, linişte, ...]

IS THERE SOMETHING WORNG WITH ME???

E bine acasă, dar parcă m-am obişnuit şi să locuiesc singură sau aş putea să accept pe cineva lângă mine.
Oraşul e prăfuit, n-am unde să merg (doar sus şi-aici iar stau pe gânduri: plec în Germania să îngrijesc un bătrân când am unul lângă mine şi nu orice bătrân, ci omul care a avut grijă de mine de mică).
Nu-mi prea place programul de lucru: rămân cu 4-5 ore libere după-amiaza.
Mă enervează că mănânc de prânz de 2 ori.
Nu mi-a plăcut SWOT-ul (cineva spunea că e out de mult) de 4? ore cu "e prea multă birocraţie" ca apoi să duc încă o dată la semnat o hârtie deja semnată pentru simplul motiv că nu s-a folosit formular autocopiant (până la urmă n-a fost umblătură, dar în momentul ală mi s-a părut cireaşa de pe tort).
Mi-e greu să lucrez cu femei (chiar dacă tipele de la PA şi-au cerut mereu scuze şi parcă m-au cocoloşit). Prima impresie, d-na I., n-a fost cea mai bună. R., nu mă aşteptam să-ţi pară rău că plec.
Nu ştiu cum să mă bucur de drum: învăţatul ar fi trebuit să-mi facă plăcere, nu să mă gândesc mereu că nu reuşesc. Poate dacă rămâneam într-adevăr singură era altfel, dar aşa, aşteptam mereu aprobarea ei.
Îmi plac oamenii, dar nu pot să-i ajut, îmi plac şefuleţul de schimb (unde pleci?) şi tipul de la J.
Parcă n-aş vrea să rămân în România, dar nici n-am curajul să plec. Nu ştiu unde, nu ştiu ce-aş putea face, prea multe necunoscute.
Îmi pare rău că nu sunt acolo la audit, că n-o pot ajuta, că e prea conştiincioasă ca să-şi ia concediu.
Am mai mereu impresia că deranjez când sun la şefii de schimb (poate dacă apucam să stau mai mult cu ei - şefuleţul meu era oricum de gaşcă, celălalt parcă s-a bosumflat când i-am spus că eu am 6 mii şi nu-mi dau demisia) sau dau hârtii la semnat (mai puţin ieri, când mi-era indiferent şi ştiam doar că omul are urgent nevoie de hârtie). Mă enerva că dura prea mult până semnau sau semnau ca primarul (nu atât şeful direct, cât dl. cu cafeaua).
Poate au fost într-adevăr prea multe: un an într-o lume nouă, oameni care veneau şi prieteni care plecau, ideea că voi lucra din nou cu voi, nu-ţi mai prelungesc!, ar fi un post, pleci joi, pleci sâmbătă, 2 zile pe autocar, dimineaţa la 9 interviu, după-amiaza decizia, a doua zi la muncă, o săptămână, a doua, o zi pe cont propriu, şcolarizări, încă o săptămână.
În bus nu vorbesc cu nimeni, în birou stau izolată, deşi nu e chiar aşa, oamenii sunt deschişi, dar n-am găsit drumul spre ei, poate nici nu vreau acum, nu sunt pregătită.
Rămân cu gândul la tipul de la J şi la o portiţă: peste-o lună-două, aş vrea să mă întorc aici. Nu, R., nu ştiu răspunsul la "chiar vrei să pleci?" 
Şi se schimbă şeful. Într-un fel e bine, mi-ar fi ruşine să dau iar ochii cu el, deşi cred că m-a înţeles.
A fost singura scăpare, singurul lucru pe care pot să îl controlez, asupra căruia eu decid. O soluţie de moment pe care şi-o permite cine n-are obligaţii. Oarecum. Azi mi-a fost ruşine să dau ochii cu tata (de obicei e la bucătărie când plec, cât timp mănânc, până mă spăl şi mă îmbrac, îmi face cu mâna până trec de garaje). Am făcut cât de cât curat în cameră, am spălat vasele... Mi-e ruşine. Dar nu reuşeam să continui. Time out pentru o vreme.

Niciun comentariu: