luni, 15 octombrie 2012

1 lună

4 săptămâni. Pontatorul nu vroia să piuie la intrare. Cineva mi-a spus (curaj?) mişcă legitimaţia. Probabil Adi, primul meu coleg de serviciu, tipul cu cei mai tari adidaşi, tipul care-mi ţinea loc lângă el în bus şi vorbea tot drumul, tipul lângă care nu vroiam să stau tocmai pentru că vorbea cu mine. e un semn! Am trecut prin hala 1, colegii mei, am ieşit (oare atunci m-am întâlnit cu dl. Antal?) ca să merg la J (sau doar să-mi limpezesc gândurile? vineri n-am avut curajul, sfârşitul de săptămână a fost lung - ar fi fost şi dacă nu era ziua mea - mi-am spus că dacă nici luni n-am puterea să duc până la capăt...), Adi şi colegu' (în cele 3 săptămâni n-am reuşit să le învăţ numele sau le-am uitat între timp), mă provoacă să spun ceva, tac, I've made up my mind, merg la J, de-acolo nu mai există cale de întoarcere!
M-am despărţit de ei, am mers singură până la J, dimineaţă de toamnă cu cer senin, inspir adânc. 
Nu găsesc biroul, întreb un nene, înţeleg cu totul altceva, dau să ies şi-mi spune că pe stânga în hală, văd semnul, mare, urc, nu pune mâna pe bară!, funingine - normal, doar suntem la forjă! - ce mai contează.
Domnul de la J, nu-l voi uita mult timp de-acum încolo. Sper să nu-l uit niciodată! Mi-ar plăcea să-l întâlnesc din nou.

R. vroiam să-mi dea ceva de făcut, a renunţat.
Am dat cererea la semnat, apoi timpul s-a scurs agale, tot mai încet spre ora 17. Iar la Personal, ce bucurie, nici azi nu scap! Fac eu şi cafea, dau la semnat fără să mă mai gândesc că deranjez, nothing to lose, dac-aş fi putut fi aşa mereu... 
În tăviţă e amenda pentru bus, ce chestie, tocmai azi.
Nu mai ştiu pe cine-am întâlnit în acea zi de luni, început şi sfârşit în acelaşi timp. Schumi, cum îi spuneau copiii, şi şeful de schimb (poate mi se pare, dar de când i-am spus, vineri cred, că eu am 6 mii şi nu demisionez - which I did - nu mă mai înghite; sau poate aşa e el...). Nenea Manea la maşina lui cu prea mult şpan, aceeaşi figură de om (deşi nu mi-a picat bine când a lăudat-o pe d-na Gabi +> 1. nu-mi prea place să fiu criticată 2. fiecare învaţă altfel 3. nu poţi fi pe placul tuturor 4. nu sunt perfectă 5. dă întotdeauna ce ai mai bun), am râs, mult, atât de mult că i-am făcut invidioşi pe colegii lui mai tineri (probabil se întrebau cum de vorbesc şi râd cu el, iar pe ei nici nu-i bag în seamă). - E atât de mult loc în hala asta, nu poţi să nu observi, ai loc să respiri. Nenea macaragiul, i-am dus cererea semnată, era lângă Gabi, ce faci?, tare, vesel. N-a fost răspunsul pe care îl aştepta. Am râs cu amenda. R., şefii de schimb: dl. Stan, şmecheraşul, mândru că şi-a făcut temele - foarte bine!, dar nu mă (mai) interesează - continuă, R. îl opreşte: Co nu mai stă la noi. - Unde pleci? Şefuleţul meu, încă un motiv să rămân, după domnul de la J.

Iar vineri am încheiat. Definitiv şi irevocabil. Cu speranţa că mă va suna Cami după 1, după 8. Şi-a trecut şi-a treia săptămână, de dimineaţă am aplicat la 5 posturi, a trebuit să-mi dea Cristina peste nas cu şomajul tehnic (oare şi secretara e în şomaj?) ca să trimit mesajele fără să stau prea mult pe gânduri.
A doua săptămână am început-o cu drumul la Braşov, am râs, am obosit, m-am posomorât. Au urmat prăjiturile (biscuţii, tortul meu, savarinele şi iar biscuiţii, ...), ideile de mobilă de bucătărie, prima zi de meditaţii, drumurile la dentist şi la Penny (măslinele şi carnea la cutie), bucătăria, certurile, tapetul şi elasticul de la pantalonii de pijama. Am râs cu tata, înainte am râs cu mama. M-am întâlnit cu Doru, îl visasem noaptea. 
Şi-a-nceput săptămâna cu numărul 4. Friguroasă, cu tema la Operations Management şi saltul lui Felix Baumgartner. 

Am o lună şi ar fi cazul să încep să mă bucur de timpul liber, să vorbesc odată cu profesorul de chitară, să termin cartea (cărţile), să ies din casă, să merg la bunicu'.
Ce-aş vrea să merg şi eu la meci. Întâlnim Olanda la Bucureşti, după ce săptămâna trecută am câştigat la Istanbul. Băieţii au fost 2, oare l-au prins pe Murat?

Niciun comentariu: