vineri, 21 decembrie 2012

Stuck!

Nici acum nu-mi vine să cred că încă sunt aici, că nu am bilet spre casă şi că mâine merg la autogară doar cu speranţa.
Mă simt ca-n singur acasă. Când am spus că l-am văzut de prea multe ori ca să mă mai uit şi anul acesta, nu mi-am imaginat că mi s-ar putea întâmpla şi mie. Măcar de m-aş distra la fel de mult. Am o lună jumate şi nu mi-am făcut niciun prieten.

miercuri, 19 decembrie 2012

Sfârşitul lumii vine şi altfel... (Ei cu şantierele, eu cu plata pe care n-o aşteptam decât la anul, cu dl S.)

Later edit: se pare că toate problemele se rezolvă (3 îşi iau banii, nr. 4 este în drum spre casă, 5 cred că a plecat, sper că şi-au primit şi ei banii, iar 6, poate aşa a fost să fie, poate voi fi eu cea care-i dă banii până-şi primeşte salariul), mai puţin încurcăturile mele... 
I want to go Home!

Later later edit: am spus ce-am greşit, cum am lăsat ambele foi în dosar, a spus că nu e grav, mi-am luat o piatră de pe inimă.
Liebe K., danke! Şi-a făcut griji pentru mine. A fost la noi, vineri se întoarce acasă.
Mi-a dat like, primul like de când i-am dat add, urrrrraaaaaa, chiar dacă este in a relationship.
Şi-am vorbit şi-acasă. E bine să vb cu cineva, singurul lucru pe care nu îl înţeleg este de ce, mamă, după toate câte ţi-am povestit, te miri că nu vreau să mai rămân.

Am refuzat o masă în oraş. Un lighean de aripioare, ale tale arătau mai faine, Mari. Şi-mi zboară gândul la mănăstire, sfârşitul lumii nu e vreo calamitate, vine din noi în toată nebunia asta. La mănăstire - acolo rămăsesem în eat, pray, love şi era tot pe vremea asta; n-am mai citit de când sunt aici. N-am mers nici la patinoar...
Ce-ar fi să facem Anul Nou la mănăstire? Mie una mi-ar plăcea. Numai să ajung acasă...

Mâine e 20. Am uitat... Aş vrea să fiu şi eu cu voi.

luni, 17 decembrie 2012

It's been a bad day

Începând cu tipa care mi-a răspuns în scârbă "cu metroul, doamnă", sau poate aşa era vocea ei, sau poate era în afara programului şi nimănui nu-i convine să fie deranjat ... cu 5 minute după ora 5pm!?, sau ... m-a scos din minţi! Şi terminând cu al doilea telefon neinspirat, dl S, "m-aţi lăsat fără servici", poate-au fost vorbe spuse la nervi, sau poate, într-adevăr şi sper din tot sufletul că nu, eu sunt de vină. Şi-am luat ţeapă la cafea! La Lidl e cu 20 bănuţi mai ieftină, x7 = 1,40. Şi cu cel care nu răspunde la mail-uri decât dacă are nevoie de ceva şi în rest se fofilează!
Nu vreau decât să-mi spună când plec, să vină ianuarie, s-o-nvăţ pe tipă şi să merg acasă.
Chris Rea, Driving home for Christmas.

sâmbătă, 15 decembrie 2012

Sfârşitul lumii vine din vest.

PS: anul trecut plecam acasă. Acum mă număr şi eu printre cei care vor pleca abia in 20, 22.

joi, 13 decembrie 2012

12.12.12

Nu ştiu de ce voi vă agitaţi. Pentru mine controlul început ieri e cel mai liniştitor lucru din ultima lună. Poate dacă eram în Statele Unite, unde statul poate da năvală peste tine după bunul plac, dar aşa... N-am mai avut atâţia oameni în jurul meu de la seara koreană. Şi au fost foarte drăguţi, inclusiv tipa : ). Că nu ne primim banii? Pe Robert l-am împrumutat de mai bine de un an şi acum e în concediu în Italia... Că s-ar putea să-mi petrec sărbătorile aici? Nu cred, dar nici măcar asta nu mă mai îngrozeşte. Iar ei sunt foarte calmi, am vorbit astăzi la telefon de parcă nimic nu s-ar întâmpla.
N-aţi vrea să ştiţi cum am ajuns aici: de la 1000, în Düs, locuinţă, maşină dacă am carnet, asigurare de sănătate, la e prea frumos să fie adevărat! cum se numeşte firma? îi cunoşti? pleci aşa? cum o lăsaţi să plece? baftă! dacă vor un rinichi, să negociezi! să nu dai buletinul! să nu accepţi nimic, dacă îţi oferă de băut! numere de telefon, persoane care ar putea să-mi sară în ajutor în caz de ceva, la dacă mă aşteaptă altcineva la aeroport şi-mi spune că e din partea lor? nu merg!!! la poate nu, de ce-ar mai vrea o tipă, dacă n-ar fi pe bune la e la parter, dar dă spre curtea interioară. curtea interioară nu e-nchisă?!?, la lucrăm şi sâmbăta? aici lucrăm tot timpul! Să continui? Prima săptămână am fost terorizată de propriile-mi gânduri, a culminat cu prima zi cu adevărat liberă, duminica în care-am luat pentru prima dată oraşul la picior. 
Acum sunt liniştită. Statul ştie că existăm, eu ştiu că statul ştie că existăm.
Vreo idee ce troller să-mi cumpăr?

miercuri, 12 decembrie 2012

O lună...

luni, 10 decembrie 2012

Sunt aici de 4 săptămâni, despre asta vroiam să scriu, dar iată-mă scriind despre ea, ea care nu e din cale-afară de frumoasă, dar are un ten perfect, ea care nu e nici înaltă, nici suplă, dar care te-a fascinat, ea, tipa fotogenică alături de care ţi-ai petrecut ziua de plajă, ziua la bâlci şi cu gândul la care ne-ai lăsat fără mijloc de transport. Ea care la începutul verii era logodită şi făcea planuri de nuntă, iar acum are un altul. 
(Povestea ei nu-i chiar atât de simplă, viaţa a încercat-o şi urmele se văd, dar asta-i altă poveste...)

Nu mi s-a părut, nu mi se prea pare când vine vorba de aşa ceva, vedea în tine ce vedeai şi tu în ea, atunci nu putea, acum, probabil, nu poţi tu. Sau, poate, timpul vă va uni.

Undeva am greşit şi eu, morocănoasa, plângăcioasa, cea care vroia acasă, ai încercat să mă înveseleşti şi-atunci, pe drum, m-am închis şi mai mult în mine, iar în Olanda am renunţat amândoi. Te-ai întors spre ea, vorbăreaţa (mult prea vorbăreaţă pentru mine), cea cu care fusesei, am aflat mai târziu, la cofetărie.
Aş vrea doar să ştii că eu aş fi rămas dacă aţi fi decis că asta vreţi, tu, Anca şi Edi, nea J şi nea V, Costică. Aş fi găsit un internet cafe să-mi termin traducerea sau aş fi amânat, n-ar fi fost prima oară. Aş vrea să ştii că m-a rugat să-ţi spun să plecăm (i-era frig, nu vorbise acasă). Ştiam şi i-am spus şi ei că dacă te voi ruga, o vei face. Şi ştiam că nu asta vroiai. Şi oricât de rău mi-a căzut că aveai ochi doar pt ea (oricum, nu mai rău decât replica de final, când te-am rugat să dai drumul la căldură şi mi-ai răspuns: căldură în portbagaj), aş fi stat.

Ce bine că avem facebook şi ne refacem viaţa dintr-un click. Ştergem poze, ştergem relaţii.

Vorbind de lup, e vorbăreaţă şi pe facebook : ).  1 comentariu.

PS: da, sunt geloasă.

joi, 6 decembrie 2012

Vreau şi eu acasă!


Buried

Şi m-am uitat la primul film de când sunt în Düsseldorf. Întâi am simţit un rău în stomac. Am stins lumina, era aproape 12, am simţit că mă strâng pereţii. Am aprins veioza. Îmi curgeau lacrimile pe obraji. Reacţie întârziată. Celălalt nu era viu. N-au salvat niciunul! A durat ceva până am stins iar veioza, am inchis ochii, i-am deschis, e beznă, pe perete sunt dungi orizontale de nici eu nu ştiu ce. Am sărit ca arsă. Nu trăsesem oblonul. În blocul din faţă cineva a aprins lumina şi pătrunde prin jaluzele. Am tras oblonul, am stins veioza, am adormit.
Mă tot gândesc la bunica, la cum am citit pe net că omul trebuie lăsat să moară şi nu ţinut în viaţă cu forţa, aşa cum mânca ea doar de dragul nostru. Şi-am spus-o cu voce tare şi mă întreb dacă a auzit şi mi se pare îngrozitor. Atunci simţeam un fel de nerăbdare, nu vroiam decât să se termine. Dar e o viaţă de om în joc, ceva ce nu mai poate fi adus înapoi odată ce s-a stins. Şi mi-e dor de ea. Şi mi-e frică de moarte.
Şi parcă nici mama n-a avut timp de mine zilele ăstea. Alaltăieri scria, am crezut că pe facebook şi mi-a picat rău, dar îşi făcea tema la curs. Iar ieri a adormit până am vorbit eu cu George. Dar astăzi mi-a trimis câte ceva pe mail. Aştept să vorbesc cu ei.
Am vrut să fac biscuiţi cu miere... Am încercat ciocolata de casă cu lapte condensat (care se îngierbântă - vorbeam cu George pe skype în timpul ăsta), am mânjit toată bucătăria, n-am avut tel să o bat 3 minute, cum scria în reţetă şi nu se întărise nici azi. Dar pentru asta am mâncat aproape 200g ciocolata de menaj cu 300ml lapte condensat. Mi se ridică păru-n cap numai când simt miros de ciocolată. Bleah! Şi vroiam să merg la nu-ştiu-ce despre ciocolată...
La vecina venise moşul aseară. Probabil băbuţa cu căţelul. Ieri erau amândouă pe hol. Avea o punguţă atârnată de clanţă. 
Mi-e dor de casă.

luni, 3 decembrie 2012

Mustafa

Îl văd şi acum. Dacă atunci mi s-a părut înficoşător, acum mi se pare posibil şi justificat. Bolnav cu nervii nu înseamnă nebun. Anormal. Ce înseamnă normal? Tot ceea ce nu ţi s-a întâmplat. 
Am ajuns ca el, prima reacţie e să-mi trec  mâinile prin păr, mai demult doar aşa, acum un scărpinat nervos, ca înainte de prima seară de teme, la o săptămână (sau două) după ce am plecat, rateu, asta mai lipsea, să transmit starea mea unui copil.
Din acea seară mi s-a părut fals, mai fals, bolnav, cum vorbea mereu frumos şi întreba ce facem. Nu mi se mai pare. Aşa le vorbesc şi eu şefilor de şantier. La spun mereu şefi de schimb, aproape 3 luni şi n-am reuşit să trec peste. Aşa făceam şi acasă: când luam sau mi se părea că iau un şut în fund dintr-o parte, îmi revărsam toată blândeţea asupra altcuiva. Ştiu că o dată a fost George. Acum se revarsă asupra lor. Nu-mi pare rău. Aş vrea să vină din inimă.
Şi-n rest îmi vine să urlu, fiecare mail mă scoate din minţi, acel "logic" plin de superioritate, cuvintele scrise cu litere de tipar, care par să se răstească la mine şi greşelile de ortografie, impresia că nimic nu e bine. Ştiu, o parte e doar în mintea mea. Am nervii-n pioneze. Vreau acasă şi mi-e groază că iar e motiv de păhărele.
Ion e singurul cu care am putut vorbi, singurul căruia am avut curajul să-i spun. Şi o uşoară aluzie lui Ke, nu c-ar fi fost nevoie, era evident. Dar lucrurile păreau să se aşeze când am plecat, acum s-au dus iar dracului.