joi, 6 decembrie 2012

Buried

Şi m-am uitat la primul film de când sunt în Düsseldorf. Întâi am simţit un rău în stomac. Am stins lumina, era aproape 12, am simţit că mă strâng pereţii. Am aprins veioza. Îmi curgeau lacrimile pe obraji. Reacţie întârziată. Celălalt nu era viu. N-au salvat niciunul! A durat ceva până am stins iar veioza, am inchis ochii, i-am deschis, e beznă, pe perete sunt dungi orizontale de nici eu nu ştiu ce. Am sărit ca arsă. Nu trăsesem oblonul. În blocul din faţă cineva a aprins lumina şi pătrunde prin jaluzele. Am tras oblonul, am stins veioza, am adormit.
Mă tot gândesc la bunica, la cum am citit pe net că omul trebuie lăsat să moară şi nu ţinut în viaţă cu forţa, aşa cum mânca ea doar de dragul nostru. Şi-am spus-o cu voce tare şi mă întreb dacă a auzit şi mi se pare îngrozitor. Atunci simţeam un fel de nerăbdare, nu vroiam decât să se termine. Dar e o viaţă de om în joc, ceva ce nu mai poate fi adus înapoi odată ce s-a stins. Şi mi-e dor de ea. Şi mi-e frică de moarte.
Şi parcă nici mama n-a avut timp de mine zilele ăstea. Alaltăieri scria, am crezut că pe facebook şi mi-a picat rău, dar îşi făcea tema la curs. Iar ieri a adormit până am vorbit eu cu George. Dar astăzi mi-a trimis câte ceva pe mail. Aştept să vorbesc cu ei.
Am vrut să fac biscuiţi cu miere... Am încercat ciocolata de casă cu lapte condensat (care se îngierbântă - vorbeam cu George pe skype în timpul ăsta), am mânjit toată bucătăria, n-am avut tel să o bat 3 minute, cum scria în reţetă şi nu se întărise nici azi. Dar pentru asta am mâncat aproape 200g ciocolata de menaj cu 300ml lapte condensat. Mi se ridică păru-n cap numai când simt miros de ciocolată. Bleah! Şi vroiam să merg la nu-ştiu-ce despre ciocolată...
La vecina venise moşul aseară. Probabil băbuţa cu căţelul. Ieri erau amândouă pe hol. Avea o punguţă atârnată de clanţă. 
Mi-e dor de casă.

Niciun comentariu: