luni, 3 decembrie 2012

Mustafa

Îl văd şi acum. Dacă atunci mi s-a părut înficoşător, acum mi se pare posibil şi justificat. Bolnav cu nervii nu înseamnă nebun. Anormal. Ce înseamnă normal? Tot ceea ce nu ţi s-a întâmplat. 
Am ajuns ca el, prima reacţie e să-mi trec  mâinile prin păr, mai demult doar aşa, acum un scărpinat nervos, ca înainte de prima seară de teme, la o săptămână (sau două) după ce am plecat, rateu, asta mai lipsea, să transmit starea mea unui copil.
Din acea seară mi s-a părut fals, mai fals, bolnav, cum vorbea mereu frumos şi întreba ce facem. Nu mi se mai pare. Aşa le vorbesc şi eu şefilor de şantier. La spun mereu şefi de schimb, aproape 3 luni şi n-am reuşit să trec peste. Aşa făceam şi acasă: când luam sau mi se părea că iau un şut în fund dintr-o parte, îmi revărsam toată blândeţea asupra altcuiva. Ştiu că o dată a fost George. Acum se revarsă asupra lor. Nu-mi pare rău. Aş vrea să vină din inimă.
Şi-n rest îmi vine să urlu, fiecare mail mă scoate din minţi, acel "logic" plin de superioritate, cuvintele scrise cu litere de tipar, care par să se răstească la mine şi greşelile de ortografie, impresia că nimic nu e bine. Ştiu, o parte e doar în mintea mea. Am nervii-n pioneze. Vreau acasă şi mi-e groază că iar e motiv de păhărele.
Ion e singurul cu care am putut vorbi, singurul căruia am avut curajul să-i spun. Şi o uşoară aluzie lui Ke, nu c-ar fi fost nevoie, era evident. Dar lucrurile păreau să se aşeze când am plecat, acum s-au dus iar dracului.

Niciun comentariu: