marți, 10 septembrie 2013

8 săptămâni

şi pe cât eram de bucuroasă ieri seară, după ce am trecut de faza de disperare pt că nu am prieteni, am aproape 30 de ani şi nu fac nimic cu viaţa mea, pe atât de ciufulită m-am trezit azi (după coşamurile avute spre dimineaţă) şi, cu mici întreruperi, aşa am şi continuat, din ceartă-n ceartă, de la DA la NU. Mi-e dor de ei, de lucru, de-o lume normală, oricât de mult fug de ea. Cătălin, pe lângă tine parc-am ieşit din primul container. Dar am avut curajul să te privesc în faţă şi să salut ca un om normal. În rest, nimic nu mai e normal. Dacă tot a căzut totul (a început cu marea pe care mi-am dorit-o atât de mult şi s-a terminat cu planul tău), mă gândesc serios să merg la S. Acelaşi post, asistent director tehnic, aceleaşi condiţii, cred: navetă pt că nu au autobuz şi va dura ceva până mă va lua cineva, dacă, programul care nu-ţi mai lasă timp de nimic, stat acasă, dar mi-ar da timp să-mi pun aparat şi să iau carnetul. Şi, poate, să ies din casă. Mai este unul prin Dima Consulting, mai sunt câteva la AJOFM, inclusiv de traducător. Pe de altă parte, acolo aş fugi de unele lucruri, care din păcate mă prin din urmă de fiecare dată, nu mi-ar fi frică să ies pe stradă, aş avea unde să mă plimb şi cu puţin noroc aş da de programul flexibil de care scria tipa şi aş rupe poarta la ora 4. Dar poate nu sunt eu poarte, biletul tău, cea care trebuie să-ţi dea o mână de ajutor. Simt că nu pot mai mult, habar n-am cum ne-am descurca primele zile şi ştiu că nu-mi place să cer ajutor.

Niciun comentariu: